O vară de păpădie
Închizi ochii şi respiri parfumul care odinioară îţi mângâia micul dejun în adierea lui suavă, plină de amintiri şi regrete fericite. Atunci când bunica îţi strângea drăgăstos obrăjorul între degetele ei moi şi te privea în ochi cu subînteles ( aveai voie să mănânci dulceaţa fără pâine ). Te plimbai pe poteca de lângă pădurea fermecată, unde brazii şopteau poveşti neauzite, nemuritoare şi neînţelese pe care le păstra doar pentru tine, pentru paşii tăi care îndrăzneau să le trezească puterea vieţii ascunsă în culoarea lor vie pentru o eternitate. Vântul purta şoapta mai departe, învăluind toate pădurile, vorbind cu fiecare copac, jucându-se cu palma unor raze timide, amăgind un trecător care a uitat şirul poveştilor nemărginite de foşnetul atât de adânc, atunci când fruntea nu era încreţită. Vântul se întorcea mereu trist. Îi priveam aerul şi îmi spunea că oamenii nu pricep să îl vadă. Pleca, dar se întorcea mereu când pipăiam bătăile inimii. Intram în casă îngândurată, dar farmecele bunicii ştergeau o clipă eternă din verdeaţa parfumată a potecii mele. Bunicul mă învăţa taina culesului de afine şi mure, de la care îmi ceream iertare pe ascuns, plângând, pentru că le mestecam fragilitatea, înghiţind în lacrimi. Bunicul mă învaţa că viaţa stă în gustul satului, că vara stă în gustul firului de iarbă copt de bucuria Soarelui şi cules de mâna bunicii sprintene. O priveam când ochii ei se luminau în faţa unui parfum cu şopot efemer din veşnicia trecută. Tremura uşor şi viaţa acelui vis de-o clipa se împraştia în gânduri. Atunci, la ţară, suflam în păpădie, îmi puneam dorinţe, atingeam lumi, mă plimbam pe poteci de inimi, cântam suflete şi îl vedeam pe bunicul blând, ca un bunic din poveste. Când mă întorceam de lângă lacul plin de soare şi de lună, iar când aruncam pietricele sau puf de iarbă, se încalzea presărat cu stele, caţelul mă mustra din priviri şi mormăia deranjat de scârţâitul porţii mereu vesele. Cum prindeam eu licurici timizi sau nervoşi, rupându-le lumina, pentru ca în gândul următor să vreau să le-o aprind din nou. Seara mă furişam afară imediat ce casa adormea, pitindu-mă încalzită de fânul bălai cules de mâini moi. Vorbeam cu cerul, poruncindu-i naiv să coboare la mine, să-i ascult secretele şi să-i ating obrajii atât de reci. Mă privea zâmbind copilareşte în oglinda mea de copil. Îl întrebam de ce se întristează vântul şi se întuneca, întorcându-mi norii. Atunci adormeam în patul meu, iar dimineaţa roua îmi uita furia cerului. Când zburam fară pantofi şi nu ştiam că nu pot zbura, când visam în spice de grâu şi nu mă supăra că nu ştiu a visa, când alergam potecile, număram în nemărginiri de cântec şi nu învătasem a numara. Atunci ştiu că eram eu, o vară de păpădie.
Comments (0)
Trimiteți un comentariu