Adriana Romina Nu azi, nici ieri, nici mâine Timpul...

Nu mi-au plăcut niciodată apusurile, sunt triste şi aduc cu ele ceva din nostalgia începuturilor. Nu îmi plăceau nici dimineţile şi apoi, de data asta, miza era alta sau aşa credeam eu, mulţumită că jucam o carte mare.
Nu adevarul mă interesa, ci o palidă răzbunare,oricum, tardivă şi inoportună. Orgoliul, da, orgoliul mă făcea să alerg pe străzi pierdută în gânduri, căutând începuturi măreţe printre finaluri lipsite de glorie. Singurătatea mă învăluia, aşa că încercai să mă pierd în mulţime, sperând că voi găsi acolo ceva să-mi acopăr sufletul pustiu. Astăzi deveneam alta, dispusă să mă bat, aşteptam cu încordare ora fatală.
Iarna asta avea ceva special, o magie care mângâia cerul, plutea în aer... Apusul nu se mai termina, soarele refuza noaptea şi paşii mă purtau înapoi, de parcă ziua şi-ar fi dorit o revanşă.
Încăperea am regăsit-o acoperită. Se sfârşise totul, parcă prea uşor … Jucasem ultima carte.
Din neputinţă şi din îndurare, te-am adunat din fiecare suflet în ochiul meu nespus de nicio culoare pe care aveai să-l cunoşti abia acum. Mi-e frica ! Te îndemn în lacrimă să vii şi să stai, ameninţarea pleoapei e doar puţin din Rai. Şi dacă din rutina ce te prinde va înflori vreodata un liliac cu ochi trişti, e semn că suferinţa nu te-a vândut şi tu exişti în sufletul meu.Numai că acum ştiu, când îţi aminteşti de mine, vrei să mă arunci, să mă schimbi ca pe o cămaşă pe care în urmă cu o oră, o îmbrăcase plecarea ta.Îţi respir plecarea ce pluteşte în aer. Corpul meu îmbracă vântul ce răsare-n urma ta pe semnul smuls în aer în mâini. Ne-ntâlnim de-acum în stropi de ploaie, în vise şi poate doar în ochi te voi cauta, prin oglinzi, răscolind apele. Din oglindă n-ai ştiut pleca. Lumina a îngheţat. Cealaltă mă privi scurt, surprinsă parcă, apoi zâmbi îngăduitor: "Ar trebui să te vezi în oglindă!". Nu am răspuns. Ce era asta? Să mă privesc în oglindă? Nu, azi voiam să dispară, obosisem să mă tot văd aşa, ca-ntr-o oglindă în viaţa lor, superioară şi arogantă, eu care mă îndoiam până şi de ceea ce spuneam de teamă să nu cad în derizoriu, să mă acopăr de penibil.
Lumina a murit. Noaptea şi-a pierdut iubirea în ultimul trandafir viu din parc. Cădea cortina peste vis şi nu ştiam cât mai aveam de aşteptat un actor înlăcrimat în iarna goală. Un vis, o viaţă, o moarte? Sufli în lucruri, le stingi şi aerul le devorează. Se terminase totul. Zâmbetul parcului era un triumf demult reţinut. Ai plecat...
Era târziu, trebuia să îmi aşez gândurile, când Cealaltă mă atinse, şoptind „ E dimineaţă, spuneai că nu vrei să pierzi Răsăritul!"