Posted by Adriana Romina | Posted in Scrieri | Posted on 09:02
Mă gândeam zilele astea, cu motanul fratelui întins pe picioare, la o discuţie sau poate la un pasaj,o idee...oricum, ceva care mă rodea de mult timp şi nu ştiam cum să îl scot la suprafaţă şi nici măcar unde să-l găsesc, dar a aparut singur. "Dinainte de potop, adică la faimosul big-bang de la care ni se trag toate: şi bune, şi rele. Nucleul acela de o densitate absolută, punctul acela minuscul în care se concentra Totul, căci în rest,adică în jur, nu exista nimic.Ei bine, gămălia aceea pe care, dacă vrem, o putem numi Dumnezeu, a explodat şi astfel a început... creaţia.
După aceste câteva imagini biblice exprimate în termeni de almanah ştiinţific, justific afirmând că, în definitiv, încă n-am ieşit din faza transformarii mythosului în logos. Gândim în jurul marilor mituri pe care încercăm să le curăţăm de imagini reziduale, de scoriile iraţionalului. Mai avea dreptate şi Nietzsche: nu suntem nici în car, nici în căruţă. Cu alte cuvinte, continuăm să-i căutăm procesului de proiectare , firesc şi inerent speciei noastre, argumente raţionale.
În măsura în care câmpul virtualităţilor speciei umane se vădeşte la infinit, ideea de Dumnezeu poate fi privită ca o proiecţie a acesteia. Şi totuşi nu e vorba de o simpla fantasmă. Gândirea gândind despre sine e resimţită firesc ca un atribut al divinităţii şi deci, o dovadă a dumnezeirii din noi. Deşi nu e deloc sigur că Dumnezeu are el însuşi conştiinţă de sine, fără să recurgă la intermediar, la specia umană care e un fel de creier al său. Dar e oare vorba numai despre asta? De ce considerăm că virtualităţile speciei sunt infinite? Şi de unde gândul că dacă individul poate concepe ideea de Dumnezeu înseamnă că însăşi specia umană tinde către îndumnezeire? Cu alte cuvinte, ne întrebăm de ce nu putem rămane într-o concepţie pur panteistă...
După explozie, după dispersie urmează reconstituirea, concentrarea... E un drum lung: Dumnezeu a explodat şi-apoi trebuie să se reconstituie. Spiritul divin se reîntregeşte graţie spiritului uman, trecând prin toate fazele prin care a trecut acesta. A tinde spre îndumnezeire înseamna a evolua spre omniscienţa şi atotputernicie, nu spre înţelepciune. Dumnezeu e atotputernic, dar nu e înţelept. Nu e nici măcar filosof. Dovadă că a explodat şi a creat lumea, precum şi această prelungire suspectă, acest apendice apocaliptic care e omenirea.
Pe de altă parte, specia umană se afla într-un permanent dezechilibru. De aceea şi evoluează. De aceea se şi poate vorbi despre libertate. Care e legată şi de posibilitatea răului, dar asta e o altă mâncare de peşte. Deci, dezechilibru, adică mişcare, transformare spre acea ţintă pe care o numim Dumnezeu. Această progresie e de cele mai multe ori brutală şi duce la pierderea echilibrului. Trebuie atunci făcuţi alţi paşi înainte, pentru a remedia acest dezechilibru primejdios. Dar fiecare pas cu care încerci să recâştigi echilibrul poate sfârşi în violenţă, provoaca aşa-zisele accidente istorice şi, mai ales, n-are cum scapa de sub imperiul hazardului. Ceea ce numim progresul omenirii nu e o acumulare paşnică de cunoştinţe. Fiecare avans tehnologic implică un risc, poate avea consecinţe nebănuite şi atunci e nevoie să se inventeze altceva pentru a se găsi o soluţie provizorie, care şi ea la rândul ei poate da naştere unei alte crize şi declanşa alte ameninţări. De aceea specia umana nu are altă şansă decât să înainteze. Dacă se opreşte, cade, se prabuşeşte.
Şi totuşi, există şi cealaltă tendinţă, aceea de concentrare, care beneficiaza de nevoia de logica şi de conciliere. Nu se poate scapa de hazard, de întamplare, dar există legi şi posibilitatea de a le cunoaşte. Ideea de necesitate face şi ea parte din coordonatele umane."
Motanul a căscat plictisit şi ironic. Adică pe când eu îmi aruncam sufletul şi gândirea în probleme care " nu îmi ţin de cald", el nu o să îşi pună niciodată întrebări, nu o să fie speriat niciodată de faptul că nu îşi găseşte identitatea, nu o să îl îmbie niciodată mustăţile la problemele mondializării sau ecologiei, de exemplu. Mi-a venit în minte alt citat,al lui Schelling, "...la nature est l'esprit visible, l'esprit est la nature invisible". Nu ştiu de ce l-am reţinut în franceză şi mă miră faptul că am reţinut cui îi aparţine.Nu acordăm naturii importanţa cuvenita şi neglijăm faptul că, înainte de apariţia omului, firimiturile a ceea ce numim divinitate se aflau toate împrăştiate şi întrupate în această natură care îl conţinea deci, la modul virtual şi pe om. " Am fost ca o mamă pentru voi, ar putea să ne spună natura. Am purtat în mine specia asta a voastra deliranta şi apocaliptică milioane şi milioane de ani şi am dus-o până la ecloziune. Iar acum, când vă consideraţi buricul pământului, nu faceţi altceva decât să mă martirizaţi şi în acelaşi timp să vă sapaţi propriul mormânt."
Dumnezeu nu există decât în noi. În mintea noastră înfricoşată de moarte. Iar dacă încercăm să formulăm altfel, ajungem la ideea că Dumnezeu e natura. Prin ideea de Dumnezeu încercam să combatem atracţia către anomie, către haos. Dar pe de altă parte, aceeaşi idee e şi justificarea acestora. "Din chaos, Doamne, ~ am aparut/ Şi m-aş întoarce în chaos..."
Altă idee ar fi că " în cosmos , nimic nu dispare cu desăvârşire, totul reapare la un moment dat, pentru că totul nu e decât o mişcare de pulsaţie infinită, totul e o inima, mai bine spus depinde de o inima.Dacă ne culcam şi dormim pentru ca să ne trezim a doua zi, tot aşa e firesc să murim ca să înviem la un moment dat. Fiecare naştere e o înviere."
A sunat telefonul. Vocea de la capătul celalalt mi s-a parut clara, dar în timp ce vorbea se preschimba tot mai mult într-o voce surdă, venita dintr-un loc în care vociile sunt tăcute sau poate nu s-au inventat (ce prostie).Oricum, mi-am dat seama că mai am multe simple Ceva-uri de facut, poate gândit...Ţineam receptorul telefonului în mână, neamintindu-mi să fi avut vreo conversaţie. Şi vocea? Motanul mieuna insistent la usă.
Despre poza: trebuia incadrata atfel, vezi "teimile", Plus ca albul e prea intens, ars as spune.
Multumesc, o sa iau in considerare. Si da, cred ca are un efect obositor albul acela...
Spus simplist, Dumnezeu exista pentru ca exista o constiinta colectiva care a fost invatata astfel. Chiar ma intreb ce ar fi daca pe pamant ar exista numai atei? In fine, ce vreau sa spun ca, desi sunt mase mari de oameni, fiecare are o "relatie" particularizata cu Dumnezeu (dupa chipul si asemanarea fiecaruia - ce chestie), asa ca e oarecum gresit sa vorbim in general despre ceva (iata, Ceva) care este in esenta particular. Pana acum nu am mai intalnit opinii in care sa fie prezentate mai multe puncte de vedere astfel - de fapt, peste tot domina unul iar celelalte sunt exemple negative. Tu ai amintit doua puncte de vedere relativ diferite (si, in interpretarea unora, relativ opuse), dar fara sa excluzi pe unul din ele. Bine, ai amintit si de un motan care doar isi facea datoria pisiceasca de a lenevi. Din pacate noi avem datorii ceva mai complexe... :) Mi'a placut.
PS: revin la ceva ce am spus la inceput si reformulez, pentru ca cel putin mie mi se pare firesc sa pun problema asa: Dumnezeu exista pentru ca exista credinciosi, sau invers?
Nu cred ca as putea, nici macar n-as fi in masura sa spun daca Dumnezeu exista, ci doar sa arunc alte intrebari formulate ca raspunsuri. Filosofia e undeva la limita dintre stiinta si religie sau invers, asta insemnand ca nu o sa fie vreodata autorizata sa raspunda unor intrebari fara sa dea nastere altora. Constiinta colectiva? Miroase putin a Jung...
Aparent sau relativ, cum spui tu, suntem fiinte imperfecte si de-asta tindem mai mult sau mai putin spre Ceva, de aici rezultand ca avem nevoie de un sprijin, de o siguranta, un analgezic sufletesc, acesta fiind numit Dumnezeu. Faptul ca fiecare il defineste ori contureaza in particular e altceva. Eu discutam ( poate ca defineam, desi nu vreau sa recunosc ) din punct de vedere personal, conceptia sau unul dintre conceptele omenirii asupra acestui mare, mistic, actual, vesnic, atotputernic, atotstiutor, atotcuprinzator, persoana ( sau personaj? ) Dumnezeu. In cazul acesta, punctele atinse nu sunt diferite avand in vedere ca e vorba de El.
Din nou, referitor la ultima intrebare, probabil ca Dumnezeu suntem Noi in colectiv, alaturi de Natura. Cred ca nimeni nu datoreaza nimanui existenta si daca ar fi sa aleg totusi o varianta, atunci as spune ca El exista datorita Noua asa cum miturile, legendele, povestile, personajele au fost create si ucise odata cu Noi.
Cam asta spuneam si eu, Dumnezeu suntem Noi, nu ca si colectiv, si ca si constiinta colectiva, in sensul ca, desi fiecare il percepe intr'un mod personal, suma tuturor perceptiilor personale da acea perceptie generala. Si da, si eu sunt de acord ca la cat de imperfecti suntem, in comparatie cu perfectiunea (absoluta sau relativa - e discutabil) a Naturii, e cam greu de crezut ca nu exista o forta superioara noua (chit ca ea e insasi Natura). Resping totusi ideile vehiculate in orice fel de poveste (cartile fundamentale ale oricarei religii - deci si biblia), pentru ca sunt povesti scrise de oameni pentru oameni, deci imperfecte prin definitie. De exemplu, conceptul de "666" apare in evanghelia dupa Ioan. Care Ioan a fost contemporan cu Nero, imparat roman care i'a cam "suparat" pe crestini. 666 nu e decat o codificare a numelui lui intr'un cod ce era, la acea vreme, destul de folosit. Si iata cum demonizarea lui Nero a reusit, mai rar asa razbunare. Din punctul asta de vedere, nu pot privi biblia decat ca o poveste. Dar lumea are nevoie de aceste povesti, atunci cand perceptia particulara a unui individ nu reuseste sa contureze o imagine personalizata a divinitatii, chiar si numai cu titlu de "analgezic sufletesc". Cam din cauza asta cred ca un ateu (si prin asta inteleg o persoana care neaga insusi ideea de divinitate si nu doar imaginea ei din "poveste") trebuie sa fie o persoana foarte saraca spiritual si, de multe ori, foarte singura.
Pe langa subiect: locul unde scriu comentariul are un layout foarte... stangaci. Aproape ca nu puteam posta prima data, daca nu ma prindeam cum sa fac ca sa ajung la butonul de publicare. Care exista dar nu se vede... sau tocmai asta era ideea, sa fie si treaba asta in ton cu subiectul? :)
Nu e in mod direct in ton cu subiectul. :)) Multumesc pentru ca mi-ai spus! De la mine se vede clar unde trebuie sa apas pentru a posta comentariul.
Eu cred ca Biblia e mai mult decat o poveste. Nu iau ad literam toate invataturile, parerile sau afirmatile exprimate acolo, dar trebuie sa recunoastem ca au o simbolistica foarte subtila, chiar geniala dintr-un anumit punct de vedere, daca luam in considerare perioada in care a fost scrisa. Nu contest faptul ca Biblia e Cartea Cartiilor.
Nu sunt religioasa,iar cand imi fac timp si rabdare sa citesc din ea, incerc sa fiu cat mai distanta si sa judec intr-un mod oarecum stiintific, atat cat ma ajuta puteriile, insemnatatea acestei carti-legenda (probabil). Sunt doar spirituala si cred in ceva anume, chiar daca in unele momente e vorba de propria persoana ( asta nu inseamna ca-s ateu ).
Oricum, o masa semnificativ de mare pentru a fi luata in considerare, incearca sa gaseasca o scuza pentru necredinta lor, pentru goliciunea lor, pentru faptul ca nu merg la biserica sau ca nu se roaga, incat au o asa mare lipsa de bun simt, ajungand sa asocieze imaginea lui Dumnezeu cu decadenta, nerusinarea, fatarnicia si materialismul a destul de multor preoti si "preafericiti" din zilele noastre. E total eronat. Eu respect orice fel de parere, chiar prosteasca, atata timp cat e proprie si nu e formata in urma unor comparari ridicole intre material (om) si abstract (Dumnezeu).
Totusi, un ateu e mult mai castigat decat cineva care vrea sa creada si nu stie in ce. Sau poate ca tocmai asta e un ateu.
Recunosc calitatile "moralizatoare" (cel putin) ale bibliei, dar mai sunt atatea astfel de carti sau chiar invataturi care nu au apucat niciodata sa fie scrise, dar nu gasesc un motiv pentru care sa pun biblia inaintea altor asemenea invataturi / carti / whatever. Orice persoana suficient de luminata are o explicatie pentru opiniile sale (deci si pentru ateism) care sa depinda doar de ratiunea persoanei respective si sa nu se raporteze la altii. Restul sunt... cel putin limitati. Cum e cazul celor care sunt atei ca asa au auzit la TV, ca popii sunt cum sunt etc... dar si cei care sunt credinciosi pentru ca "asa au invatat". Cred ca totul (dar absolut tot ce exista pe lumea asta) trebuie perceput prin experienta proprie a fiecaruia. Deci daca cineva crede pentru ca asa simte (si nu pentru ca asa a citit, auzit, invatat etc) atunci e intr'adevar credincios. Si astfel de persoane sunt relativ putine, din pacate. Ca fapt divers, o consecinta directa a perceptiei individuale (exista pentru ca asa vad/aud/miros/ating/simt/cred eu) este ca nu exista un concept de obiectivitate pura. Totul e subiectiv (si asa ar si trebui sa fie). Acum ma duc sa caut butonul de postare :)).
In mare, avem aceeasi parere. Pe subiectul acesta se poate discuta fara incetare si fara sa ajungi la un raspuns clar...
:)