Lipsă de condei
Uite, se topeşte lumânarea şi mâna mea încă nu se mişcă. Casa asta vorbeşte întruna, îmi fură cuvintele. Le găsesc triste sau speriate prin sertare ori în ghiveciul cu flori maro.
Gata, mă ridic de la o masă ridicolă! M-am săturat să îmi zâmbească nebuneşte pentru că n-am cuvinte. Ştiu, ar trebui să fiu atentă, să am grijă de ele, doar că uneori mă pierd şi eu. Ieri m-am găsit pe vârful unui copac maro. M-am privit cu o isterie amuzantă şi inocentă, plângând în râs de pozna mea. Şi-atunci am pierdut ultimul afurisit de cuvânt ( oricum, era beat ).
Acum arunc priviri de două zile depărtare şi strig, şi strig sau urlu, urlu... De ce e în zadar? Fir-ar!
Fereastra asta e cam bătrână, se vaită mereu de ceva. Simt că ar trebui să-i las răgaz să vadă din nou şi plec la două zile depărtare din casă. Pe timp, încep să mă gândesc că totuşi, am o casă destul de sociabilă, chiar hoaţă de sociabilă; şi râd. În ultimul spaţiu, râd prea mult... Asta îmi aduce aminte de albastrul de-atunci. Era atât de vulgar, încât râdea mereu ( de mine ). Oare am devenit albastră ( sau vulgară )? Eh, măcar să-mi găsesc vorba... Pardon, e cuvânt.
De-a lungul timpului zăresc multe găini. Găini maro. Şi timpul e maro. Sunt isteţe, se camufleaza în el. Oh, Timpule, dar găinile vorbesc tare ( ori ) mult! Mă întreb de unde au atâtea cuvinte... Poate le-au furat de la mine?! Nu, doar casa fură întotdeauna. Şi florile sunt vesele prin culoarea asta.
Pasărea Soarelui spuse că m-am plimbat pe două zile şi patruzeci de secunde.
- Dar ore?
- Care ore?
- Acelea spaţioase, maro...
- N-avem.
- Şi orele din cuvinte?
- Le-ai pierdut.
Aşa am aflat că în tot spaţiul de timp nu există ore. Sau Ei nu au. Cine? Întrebările vin când n-ai cuvinte. Poate că totuşi, îmi găsesc ultimul cuvânt...
...când eu pierdusem ultimul condei.
Comments (0)
Trimiteți un comentariu