Zile de toamnă împrăştie valuri de frunze pierdute în poveşti rostite de şoapta vântului. În fiecare an mă îngrop în tristeţe odată cu toamna... E ceva în aer care rupe vraja vieţii şi înteţeşte chemarea sufletelor pustii din cimitirul de la marginea oraşului. Miroase a cadavre şi la colţul strazii Codrina încă mai vinde flori din grădina ei, iar un cerşetor demn de ţinuta lui vorbeşte despre speranţă şi izbăvire.
Anotimpul are ceva în vene, care face pomii să se-nchine şi oamenii să zâmbească fals şi melancolic sau să nu zâmbească deloc. Degeaba încerc să-mi ascund privirea şi să sfidez forţele naturii, fiindcă nu reuşesc decât să-mi îngheţ un centimetru de pată de optimism lăsată de ultima rază mincinoasă a unui Soare demult plecat prin cântecul întunericului. Viaţa îşi pierde pulsul şi văd oameni alergând pe strazi la fel de goale ca simţămintele lor. Mă întreb încotro se îndreaptă şi realizez că e în zadar să ştiu. Oamenii... sunt atât de mulţi şi de singuri, de naivi şi veştejiţi. Atât de morţi, ca atunci când crezi că zbori şi te trezeşti într-un pat alb, rece şi un fir de lumină stinsă pătrunde printre miile de raze despre care se spune că zac în noaptea fiecariua.
Vârtejul te agaţă în cercul lui şi priveşti prin amintiri ochii unui mort. Îl invidiezi pentru liniştea presărată în jurul lui, pe gene, în el. Îl vezi transparent şi totuşi, nu vezi nimic. Doamne, câtă tristeţe! Ieşi din tine pentru câteva secunde şi te priveşti în oglindă ca şi cum ai fi altcineva, dar nu te recunoşti. Încerci să rosteşti o frază banală, iar buzele tale fac mişcări ciudate. Vrei să taci, vrei să asculţi, vrei să uiţi, vrei să crezi că n-ai fost şi să reuşeşti să nu mai fi. Vrei să te îngropi cu tine. Te aşezi şi priveşti cafeaua împrăştiată pe nişte hârtii mâzgălite şi te întrebi dacă ai băut vreodată din lichidul acela maroniu. Îţi aminteşti de miile de persoane care îl înghit şi ţi se face sila. Înghiţi în sec şi te dor tâmplele. Îti uiţi viaţa şi totuşi, încă ştii cine ai fost. Îti trece prin minte că oamenii sunt răi şi tu eşti diabolic. Suferi pentru că suferi şi nu ştii de ce. Te pierzi în detalii: o carte, o mie de cărţi, toate cărţile din lume şi un stilou negru. Unde ai lăsat stiloul negru? Îl vezi cu ochii inimii şi îţi spui că e singurul obiect care ar putea să ucidă gândurile. Doamne, câte gânduri!
Momentele acelea când paşii tăi călcau pietrele din parcul vostru şi zâmbeai tâmp de câte-o floare strivită între picior şi piatră. Îţi dădea putere să ucizi şi să crezi că nu poţi fi ucis. Atunci rupeai frunze din pomi şi le măruţeai, aruncându-le spre cer încântat de fragilitatea lor. Azi, uite cum te pierzi în locuri de atunci şi îţi imaginezi că ai crescut. Trandafirul roşu din obraji te contrazice şi, din nou în sufletul tău se trage cortina.
O ultimă frunză îşi aşterne mirosul pe pardoseala pământului. Doamne, câte frunze! Încotro?
Ilustraţii: Nicoletta Ceccoli
Anotimpul are ceva în vene, care face pomii să se-nchine şi oamenii să zâmbească fals şi melancolic sau să nu zâmbească deloc. Degeaba încerc să-mi ascund privirea şi să sfidez forţele naturii, fiindcă nu reuşesc decât să-mi îngheţ un centimetru de pată de optimism lăsată de ultima rază mincinoasă a unui Soare demult plecat prin cântecul întunericului. Viaţa îşi pierde pulsul şi văd oameni alergând pe strazi la fel de goale ca simţămintele lor. Mă întreb încotro se îndreaptă şi realizez că e în zadar să ştiu. Oamenii... sunt atât de mulţi şi de singuri, de naivi şi veştejiţi. Atât de morţi, ca atunci când crezi că zbori şi te trezeşti într-un pat alb, rece şi un fir de lumină stinsă pătrunde printre miile de raze despre care se spune că zac în noaptea fiecariua.
Vârtejul te agaţă în cercul lui şi priveşti prin amintiri ochii unui mort. Îl invidiezi pentru liniştea presărată în jurul lui, pe gene, în el. Îl vezi transparent şi totuşi, nu vezi nimic. Doamne, câtă tristeţe! Ieşi din tine pentru câteva secunde şi te priveşti în oglindă ca şi cum ai fi altcineva, dar nu te recunoşti. Încerci să rosteşti o frază banală, iar buzele tale fac mişcări ciudate. Vrei să taci, vrei să asculţi, vrei să uiţi, vrei să crezi că n-ai fost şi să reuşeşti să nu mai fi. Vrei să te îngropi cu tine. Te aşezi şi priveşti cafeaua împrăştiată pe nişte hârtii mâzgălite şi te întrebi dacă ai băut vreodată din lichidul acela maroniu. Îţi aminteşti de miile de persoane care îl înghit şi ţi se face sila. Înghiţi în sec şi te dor tâmplele. Îti uiţi viaţa şi totuşi, încă ştii cine ai fost. Îti trece prin minte că oamenii sunt răi şi tu eşti diabolic. Suferi pentru că suferi şi nu ştii de ce. Te pierzi în detalii: o carte, o mie de cărţi, toate cărţile din lume şi un stilou negru. Unde ai lăsat stiloul negru? Îl vezi cu ochii inimii şi îţi spui că e singurul obiect care ar putea să ucidă gândurile. Doamne, câte gânduri!
Momentele acelea când paşii tăi călcau pietrele din parcul vostru şi zâmbeai tâmp de câte-o floare strivită între picior şi piatră. Îţi dădea putere să ucizi şi să crezi că nu poţi fi ucis. Atunci rupeai frunze din pomi şi le măruţeai, aruncându-le spre cer încântat de fragilitatea lor. Azi, uite cum te pierzi în locuri de atunci şi îţi imaginezi că ai crescut. Trandafirul roşu din obraji te contrazice şi, din nou în sufletul tău se trage cortina.
O ultimă frunză îşi aşterne mirosul pe pardoseala pământului. Doamne, câte frunze! Încotro?
Ilustraţii: Nicoletta Ceccoli
Comments (0)
Trimiteți un comentariu