Adriana Romina Nu azi, nici ieri, nici mâine Timpul...

Zile de toamnă împrăştie valuri de frunze pierdute în poveşti rostite de şoapta vântului. În fiecare an mă îngrop în tristeţe odată cu toamna... E ceva în aer care rupe vraja vieţii şi înteţeşte chemarea sufletelor pustii din cimitirul de la marginea oraşului. Miroase a cadavre şi la colţul strazii Codrina încă mai vinde flori din grădina ei, iar un cerşetor demn de ţinuta lui vorbeşte despre speranţă şi izbăvire.

Anotimpul are ceva în vene, care face pomii să se-nchine şi oamenii să zâmbească fals şi melancolic sau să nu zâmbească deloc. Degeaba încerc să-mi ascund privirea şi să sfidez forţele naturii, fiindcă nu reuşesc decât să-mi îngheţ un centimetru de pată de optimism lăsată de ultima rază mincinoasă a unui Soare demult plecat prin cântecul întunericului. Viaţa îşi pierde pulsul şi văd oameni alergând pe strazi la fel de goale ca simţămintele lor. Mă întreb încotro se îndreaptă şi realizez că e în zadar să ştiu. Oamenii... sunt atât de mulţi şi de singuri, de naivi şi veştejiţi. Atât de morţi, ca atunci când crezi că zbori şi te trezeşti într-un pat alb, rece şi un fir de lumină stinsă pătrunde printre miile de raze despre care se spune că zac în noaptea fiecariua.

Vârtejul te agaţă în cercul lui şi priveşti prin amintiri ochii unui mort. Îl invidiezi pentru liniştea presărată în jurul lui, pe gene, în el. Îl vezi transparent şi totuşi, nu vezi nimic. Doamne, câtă tristeţe! Ieşi din tine pentru câteva secunde şi te priveşti în oglindă ca şi cum ai fi altcineva, dar nu te recunoşti. Încerci să rosteşti o frază banală, iar buzele tale fac mişcări ciudate. Vrei să taci, vrei să asculţi, vrei să uiţi, vrei să crezi că n-ai fost şi să reuşeşti să nu mai fi. Vrei să te îngropi cu tine. Te aşezi şi priveşti cafeaua împrăştiată pe nişte hârtii mâzgălite şi te întrebi dacă ai băut vreodată din lichidul acela maroniu. Îţi aminteşti de miile de persoane care îl înghit şi ţi se face sila. Înghiţi în sec şi te dor tâmplele. Îti uiţi viaţa şi totuşi, încă ştii cine ai fost. Îti trece prin minte că oamenii sunt răi şi tu eşti diabolic. Suferi pentru că suferi şi nu ştii de ce. Te pierzi în detalii: o carte, o mie de cărţi, toate cărţile din lume şi un stilou negru. Unde ai lăsat stiloul negru? Îl vezi cu ochii inimii şi îţi spui că e singurul obiect care ar putea să ucidă gândurile. Doamne, câte gânduri!

Momentele acelea când paşii tăi călcau pietrele din parcul vostru şi zâmbeai tâmp de câte-o floare strivită între picior şi piatră. Îţi dădea putere să ucizi şi să crezi că nu poţi fi ucis. Atunci rupeai frunze din pomi şi le măruţeai, aruncându-le spre cer încântat de fragilitatea lor. Azi, uite cum te pierzi în locuri de atunci şi îţi imaginezi că ai crescut. Trandafirul roşu din obraji te contrazice şi, din nou în sufletul tău se trage cortina.

O ultimă frunză îşi aşterne mirosul pe pardoseala pământului. Doamne, câte frunze! Încotro?




Ilustraţii: Nicoletta Ceccoli

Vreau să mă cunosc pe mine şi mine să-l cunoască pe eu, vreau să scot sufletul acela care zace în cochilie speriat ca un melc căruia îi atingi coarnele. Vreau să împart cu lumea lucrul care nu ştie şi se teme să se nască.
Vreau să creez, să mă eliberez, să cotrobăiesc prin fiecare colţişor al inimii mele şi când am exploatat tot ce se putea exploata, să devorez rămăşiţele, să le arunc peste tot şi în tot, să fac din gândurile mele un muzeu al sufletului cu intrare liberă.
Vreau să împraştii binele în lume, să-i învăţ pe neştiutori şi atotştiutori de prima adiere din fiecare primă zi. Vreau să conversez cu stelele, să mă asculte şi să le ascult. Să-i pun cerului întrebari şi să-mi răspundă, să stau la sfat cu Universul şi să-i spun povestea mea.
Vreau să am o poveste, să mi-o pictez, să o creez, să-i fotografiez fiecare minut de viaţă, să-i numar fiecare lacrimă, să aplaud fiecare zâmbet, să simt mirosul fiecarei pagini.Vreau să scriu o poveste despre şi cu zâne, Peter Pani, Harap-Albi, vrăjitoare şi zmei.
Vreau să călătoresc prin viaţă, nu să zbor.
Vreau să descopăr în adâncul meu sufletele tuturor oamenilor, bătaia fiecărei inimi, suflul fiecărei respiraţii, să mă văd în fiecare cerşetor şi fiecare cerşetor să se vadă în mine, pentru că asta sunt. Cerşesc de la viaţă, implor să mă inveţe să ştiu, să mă înveţe să învăţ, să lupt, să am.
Vreau să ma bucur de fiecare dată când aud râsete de copii prin parc, să fiu melancolică de fiecare dată când simt miros de toamnă, când iarna vâjâie farmec în fiecare fulg de nea, când primăvara naşte şi renaşte, când vara lasă orice gust posibil şi imposibil, când Soarele se ridică deasupra noastră şi Luna îi ia locul.
Vreau să mă strâmb în oglindă în fiecare dimineaţă şi să spun că oamenii sunt frumoşi. Vreau să citesc toate suflările şi răsuflările scrise sau nescrise de suflete care la rândul lor au vrut.
Vreau să îmi regăsesc acele cuvinte pierdute şi să-mi întorc faţa către cele cărora le-am întors spatele, pentru că totul e atât de sărac şi atât de bogat încât ele nu au experienţa necesară impunerii, regăsirii şi găsirii.
Vreau să mâzgălesc mai mult decât nişte vorbe. Vreau să arunc în voi cu pietrele grele ale sufletului şi să vă mânjesc de însemnătatea cuvântului.
Vreau să mă înţeleg şi să mă înţelegeţi, să mă descopăr şi să mă descoperiţi, să visez şi să visaţi, să fiu om şi să fiţi oameni.



Nota: Poate că-s doar visuri tinere scrise într-un parc, într-o dimineaţă, într-o noapte, la un apus... Poate că-s doar dorinţe pictate într-o privire, gânduri distrate care nu ştiu decât că vor. Cât or putea?

Lipsă de condei


Uite, se topeşte lumânarea şi mâna mea încă nu se mişcă. Casa asta vorbeşte întruna, îmi fură cuvintele. Le găsesc triste sau speriate prin sertare ori în ghiveciul cu flori maro.
Gata, mă ridic de la o masă ridicolă! M-am săturat să îmi zâmbească nebuneşte pentru că n-am cuvinte. Ştiu, ar trebui să fiu atentă, să am grijă de ele, doar că uneori mă pierd şi eu. Ieri m-am găsit pe vârful unui copac maro. M-am privit cu o isterie amuzantă şi inocentă, plângând în râs de pozna mea. Şi-atunci am pierdut ultimul afurisit de cuvânt ( oricum, era beat ).
Acum arunc priviri de două zile depărtare şi strig, şi strig sau urlu, urlu... De ce e în zadar? Fir-ar!
Fereastra asta e cam bătrână, se vaită mereu de ceva. Simt că ar trebui să-i las răgaz să vadă din nou şi plec la două zile depărtare din casă. Pe timp, încep să mă gândesc că totuşi, am o casă destul de sociabilă, chiar hoaţă de sociabilă; şi râd. În ultimul spaţiu, râd prea mult... Asta îmi aduce aminte de albastrul de-atunci. Era atât de vulgar, încât râdea mereu ( de mine ). Oare am devenit albastră ( sau vulgară )? Eh, măcar să-mi găsesc vorba... Pardon, e cuvânt.
De-a lungul timpului zăresc multe găini. Găini maro. Şi timpul e maro. Sunt isteţe, se camufleaza în el. Oh, Timpule, dar găinile vorbesc tare ( ori ) mult! Mă întreb de unde au atâtea cuvinte... Poate le-au furat de la mine?! Nu, doar casa fură întotdeauna. Şi florile sunt vesele prin culoarea asta.
Pasărea Soarelui spuse că m-am plimbat pe două zile şi patruzeci de secunde.
- Dar ore?
- Care ore?
- Acelea spaţioase, maro...
- N-avem.
- Şi orele din cuvinte?
- Le-ai pierdut.
Aşa am aflat că în tot spaţiul de timp nu există ore. Sau Ei nu au. Cine? Întrebările vin când n-ai cuvinte. Poate că totuşi, îmi găsesc ultimul cuvânt...
...când eu pierdusem ultimul condei.

O vară de păpădie


Închizi ochii şi respiri parfumul care odinioară îţi mângâia micul dejun în adierea lui suavă, plină de amintiri şi regrete fericite. Atunci când bunica îţi strângea drăgăstos obrăjorul între degetele ei moi şi te privea în ochi cu subînteles ( aveai voie să mănânci dulceaţa fără pâine ). Te plimbai pe poteca de lângă pădurea fermecată, unde brazii şopteau poveşti neauzite, nemuritoare şi neînţelese pe care le păstra doar pentru tine, pentru paşii tăi care îndrăzneau să le trezească puterea vieţii ascunsă în culoarea lor vie pentru o eternitate. Vântul purta şoapta mai departe, învăluind toate pădurile, vorbind cu fiecare copac, jucându-se cu palma unor raze timide, amăgind un trecător care a uitat şirul poveştilor nemărginite de foşnetul atât de adânc, atunci când fruntea nu era încreţită. Vântul se întorcea mereu trist. Îi priveam aerul şi îmi spunea că oamenii nu pricep să îl vadă. Pleca, dar se întorcea mereu când pipăiam bătăile inimii. Intram în casă îngândurată, dar farmecele bunicii ştergeau o clipă eternă din verdeaţa parfumată a potecii mele. Bunicul mă învăţa taina culesului de afine şi mure, de la care îmi ceream iertare pe ascuns, plângând, pentru că le mestecam fragilitatea, înghiţind în lacrimi. Bunicul mă învaţa că viaţa stă în gustul satului, că vara stă în gustul firului de iarbă copt de bucuria Soarelui şi cules de mâna bunicii sprintene. O priveam când ochii ei se luminau în faţa unui parfum cu şopot efemer din veşnicia trecută. Tremura uşor şi viaţa acelui vis de-o clipa se împraştia în gânduri. Atunci, la ţară, suflam în păpădie, îmi puneam dorinţe, atingeam lumi, mă plimbam pe poteci de inimi, cântam suflete şi îl vedeam pe bunicul blând, ca un bunic din poveste. Când mă întorceam de lângă lacul plin de soare şi de lună, iar când aruncam pietricele sau puf de iarbă, se încalzea presărat cu stele, caţelul mă mustra din priviri şi mormăia deranjat de scârţâitul porţii mereu vesele. Cum prindeam eu licurici timizi sau nervoşi, rupându-le lumina, pentru ca în gândul următor să vreau să le-o aprind din nou. Seara mă furişam afară imediat ce casa adormea, pitindu-mă încalzită de fânul bălai cules de mâini moi. Vorbeam cu cerul, poruncindu-i naiv să coboare la mine, să-i ascult secretele şi să-i ating obrajii atât de reci. Mă privea zâmbind copilareşte în oglinda mea de copil. Îl întrebam de ce se întristează vântul şi se întuneca, întorcându-mi norii. Atunci adormeam în patul meu, iar dimineaţa roua îmi uita furia cerului. Când zburam fară pantofi şi nu ştiam că nu pot zbura, când visam în spice de grâu şi nu mă supăra că nu ştiu a visa, când alergam potecile, număram în nemărginiri de cântec şi nu învătasem a numara. Atunci ştiu că eram eu, o vară de păpădie.

Cânta cerul în nuanţe pe care le credeai pierdute în sfera eterului sideral, prea colorat pentru a fi observat.

O pasăre târzie te-a privit şi ţi-a reproşat plecarea.

Credeai că poţi să ascunzi în adâncimea ochiilor viaţa...

Era prea multa lumină pentru ca ochii tăi să o poată simţi.

Era prea mult întuneric pentru ca sufletul tău să îl poată vedea.

În oglinda ta, lumina şi întunericul dansau, lăsând urme care vor fi şterse vreodată?

Pe banca nemarginirii fără viaţă ai învăţat că zeul tău eşti tu, când toţi credeau în alţii, uitându-şi răsuflarea.

În chipul tău ai citit fiecare carte, ai atins fiecare privire, ai privit fiecare gust, ai auzit fiecare atingere şi ai mişcat fiecare auz.

Păstrai sclipirea florii ce după un minut murea.

Zburai când paşii tăi nu te purtau mai departe de fereastră.

Iubeai o lume şi cereai un univers.

Părul colora visul din spatele tău, iar ochii îl vedeau incolor.

De câte ori gustai trădarea şi trădai fără a gusta?

De câte ori visai uitarea şi uitai fără a visa?

De câte ori sângerai fără să te doară şi te durea fără să sângerezi?

De câte ori zburai cu tine şi erai tu fără să zbori?

De câte ori zâmbeai fără să te bucuri şi te bucurai fără să zâmbeşti?

De câte ori traiai mort şi mureai trăind?

Între două lumi, sufletul gol se scufundă în nesfârşitul singurătăţii...

Cerul conştiinţei se învarte în golul nemărginirii, îndurerând singurătatea.

De câte ori ai rămas singur în sufletul tău, însufleţind moartea?

Mă gândeam zilele astea, cu motanul fratelui întins pe picioare, la o discuţie sau poate la un pasaj,o idee...oricum, ceva care mă rodea de mult timp şi nu ştiam cum să îl scot la suprafaţă şi nici măcar unde să-l găsesc, dar a aparut singur. "Dinainte de potop, adică la faimosul big-bang de la care ni se trag toate: şi bune, şi rele. Nucleul acela de o densitate absolută, punctul acela minuscul în care se concentra Totul, căci în rest,adică în jur, nu exista nimic.Ei bine, gămălia aceea pe care, dacă vrem, o putem numi Dumnezeu, a explodat şi astfel a început... creaţia.
După aceste câteva imagini biblice exprimate în termeni de almanah ştiinţific, justific afirmând că, în definitiv, încă n-am ieşit din faza transformarii mythosului în logos. Gândim în jurul marilor mituri pe care încercăm să le curăţăm de imagini reziduale, de scoriile iraţionalului. Mai avea dreptate şi Nietzsche: nu suntem nici în car, nici în căruţă. Cu alte cuvinte, continuăm să-i căutăm procesului de proiectare , firesc şi inerent speciei noastre, argumente raţionale.
În măsura în care câmpul virtualităţilor speciei umane se vădeşte la infinit, ideea de Dumnezeu poate fi privită ca o proiecţie a acesteia. Şi totuşi nu e vorba de o simpla fantasmă. Gândirea gândind despre sine e resimţită firesc ca un atribut al divinităţii şi deci, o dovadă a dumnezeirii din noi. Deşi nu e deloc sigur că Dumnezeu are el însuşi conştiinţă de sine, fără să recurgă la intermediar, la specia umană care e un fel de creier al său. Dar e oare vorba numai despre asta? De ce considerăm că virtualităţile speciei sunt infinite? Şi de unde gândul că dacă individul poate concepe ideea de Dumnezeu înseamnă că însăşi specia umană tinde către îndumnezeire? Cu alte cuvinte, ne întrebăm de ce nu putem rămane într-o concepţie pur panteistă...
După explozie, după dispersie urmează reconstituirea, concentrarea... E un drum lung: Dumnezeu a explodat şi-apoi trebuie să se reconstituie. Spiritul divin se reîntregeşte graţie spiritului uman, trecând prin toate fazele prin care a trecut acesta. A tinde spre îndumnezeire înseamna a evolua spre omniscienţa şi atotputernicie, nu spre înţelepciune. Dumnezeu e atotputernic, dar nu e înţelept. Nu e nici măcar filosof. Dovadă că a explodat şi a creat lumea, precum şi această prelungire suspectă, acest apendice apocaliptic care e omenirea.
Pe de altă parte, specia umană se afla într-un permanent dezechilibru. De aceea şi evoluează. De aceea se şi poate vorbi despre libertate. Care e legată şi de posibilitatea răului, dar asta e o altă mâncare de peşte. Deci, dezechilibru, adică mişcare, transformare spre acea ţintă pe care o numim Dumnezeu. Această progresie e de cele mai multe ori brutală şi duce la pierderea echilibrului. Trebuie atunci făcuţi alţi paşi înainte, pentru a remedia acest dezechilibru primejdios. Dar fiecare pas cu care încerci să recâştigi echilibrul poate sfârşi în violenţă, provoaca aşa-zisele accidente istorice şi, mai ales, n-are cum scapa de sub imperiul hazardului. Ceea ce numim progresul omenirii nu e o acumulare paşnică de cunoştinţe. Fiecare avans tehnologic implică un risc, poate avea consecinţe nebănuite şi atunci e nevoie să se inventeze altceva pentru a se găsi o soluţie provizorie, care şi ea la rândul ei poate da naştere unei alte crize şi declanşa alte ameninţări. De aceea specia umana nu are altă şansă decât să înainteze. Dacă se opreşte, cade, se prabuşeşte.
Şi totuşi, există şi cealaltă tendinţă, aceea de concentrare, care beneficiaza de nevoia de logica şi de conciliere. Nu se poate scapa de hazard, de întamplare, dar există legi şi posibilitatea de a le cunoaşte. Ideea de necesitate face şi ea parte din coordonatele umane."
Motanul a căscat plictisit şi ironic. Adică pe când eu îmi aruncam sufletul şi gândirea în probleme care " nu îmi ţin de cald", el nu o să îşi pună niciodată întrebări, nu o să fie speriat niciodată de faptul că nu îşi găseşte identitatea, nu o să îl îmbie niciodată mustăţile la problemele mondializării sau ecologiei, de exemplu. Mi-a venit în minte alt citat,al lui Schelling, "...la nature est l'esprit visible, l'esprit est la nature invisible". Nu ştiu de ce l-am reţinut în franceză şi mă miră faptul că am reţinut cui îi aparţine.Nu acordăm naturii importanţa cuvenita şi neglijăm faptul că, înainte de apariţia omului, firimiturile a ceea ce numim divinitate se aflau toate împrăştiate şi întrupate în această natură care îl conţinea deci, la modul virtual şi pe om. " Am fost ca o mamă pentru voi, ar putea să ne spună natura. Am purtat în mine specia asta a voastra deliranta şi apocaliptică milioane şi milioane de ani şi am dus-o până la ecloziune. Iar acum, când vă consideraţi buricul pământului, nu faceţi altceva decât să mă martirizaţi şi în acelaşi timp să vă sapaţi propriul mormânt."
Dumnezeu nu există decât în noi. În mintea noastră înfricoşată de moarte. Iar dacă încercăm să formulăm altfel, ajungem la ideea că Dumnezeu e natura. Prin ideea de Dumnezeu încercam să combatem atracţia către anomie, către haos. Dar pe de altă parte, aceeaşi idee e şi justificarea acestora. "Din chaos, Doamne, ~ am aparut/ Şi m-aş întoarce în chaos..."
Altă idee ar fi că " în cosmos , nimic nu dispare cu desăvârşire, totul reapare la un moment dat, pentru că totul nu e decât o mişcare de pulsaţie infinită, totul e o inima, mai bine spus depinde de o inima.Dacă ne culcam şi dormim pentru ca să ne trezim a doua zi, tot aşa e firesc să murim ca să înviem la un moment dat. Fiecare naştere e o înviere."
A sunat telefonul. Vocea de la capătul celalalt mi s-a parut clara, dar în timp ce vorbea se preschimba tot mai mult într-o voce surdă, venita dintr-un loc în care vociile sunt tăcute sau poate nu s-au inventat (ce prostie).Oricum, mi-am dat seama că mai am multe simple Ceva-uri de facut, poate gândit...Ţineam receptorul telefonului în mână, neamintindu-mi să fi avut vreo conversaţie. Şi vocea? Motanul mieuna insistent la usă.

Roz fara culoare. Inima

… pentru că viaţa e un vis spre moarte şi moartea e un vis nedefinit …
În amurgul disperat de căutările mele triste la porţile infinitului, un soare decăzut îmi privea ochii împietriţi de culoarea vieţii.
Credeam că încă ştiu să sper şi să visez, dar visam că sper. Rămăsesem la marginea oglinzii, spartă acum de deznădejdea plecării pierdute.
Mă durea culoarea sufletului, dar de fiecare dată o căutam în ochii lui fără viaţă şi totuşi, prea vii.
Cărarea am lăsat-o în urmă şi striga …
Poate că am greşit şi nu am ales oglinda potrivită, iar soarele nu m-a iertat.
Am sperat, crezut, visat, privit, respirat, iubit, atins, gustat, uitat, vrut, avut şi lăsat multe, pentru că am rămas cu nimic şi într-un sfârşit, e ceva … nimicul meu.
Mormântul mi-a zâmbit ironic şi mi-a spus să privesc în altă parte.
Plecase sau poate nu venise niciodată. Ploaia era tristă, dar eu respiram un fel de veselie sumbră, pierdută şi regăsită în singurătate. Poate …
E greu să uiţi, dar e diferit de uşor să te prefaci că ai uitat şi dacă joci bine rolul, s-ar putea să te convingi de gustul uitării.
Copacul era rece şi negru. Un corb îi dădea glas şi mă avertiza că poate nu ar trebui să fug.
Ceaţa credea în mine, spera pentru mine şi visa să reuşesc. Am atins copacul şi a tresărit, rugând vântul să mă îndepărteze. Mâinile mi-erau pătate de roz şi sufletul meu tânjea spre mai mult. Copacul a plâns în palmele mele şi rozul a devenit incolor. Amurgul se bucura, dar soarele uitase sau nu ştiuse vreodată.
Frigul mă încălzea şi un fulg colorat se juca în văzduhul amăgit. Era linişte, mult prea multă linişte. Era acasă, mult prea departe de casă, eram acolo, în roz fără culoare, atât de colorat !
Ochii, palma, firul de lumină şi ghemul de speranţă, toate aruncate în vise cu eroi şi eroine, zâne şi spiriduşi, farmece şi vrăjitoare. Trezeşte-te ! Visezi oare ?
Ce îmi dă dreptul să separ albul de negru, lumina de întuneric, iubirea de ură, viaţa de moarte ? Trăim într-un vis, în visul nostru, visul Universului …
E alb în negru, e lumină în întuneric, e iubire în ură, e viaţă în moarte, pentru că e un vis real.

Nu mi-au plăcut niciodată apusurile, sunt triste şi aduc cu ele ceva din nostalgia începuturilor. Nu îmi plăceau nici dimineţile şi apoi, de data asta, miza era alta sau aşa credeam eu, mulţumită că jucam o carte mare.
Nu adevarul mă interesa, ci o palidă răzbunare,oricum, tardivă şi inoportună. Orgoliul, da, orgoliul mă făcea să alerg pe străzi pierdută în gânduri, căutând începuturi măreţe printre finaluri lipsite de glorie. Singurătatea mă învăluia, aşa că încercai să mă pierd în mulţime, sperând că voi găsi acolo ceva să-mi acopăr sufletul pustiu. Astăzi deveneam alta, dispusă să mă bat, aşteptam cu încordare ora fatală.
Iarna asta avea ceva special, o magie care mângâia cerul, plutea în aer... Apusul nu se mai termina, soarele refuza noaptea şi paşii mă purtau înapoi, de parcă ziua şi-ar fi dorit o revanşă.
Încăperea am regăsit-o acoperită. Se sfârşise totul, parcă prea uşor … Jucasem ultima carte.
Din neputinţă şi din îndurare, te-am adunat din fiecare suflet în ochiul meu nespus de nicio culoare pe care aveai să-l cunoşti abia acum. Mi-e frica ! Te îndemn în lacrimă să vii şi să stai, ameninţarea pleoapei e doar puţin din Rai. Şi dacă din rutina ce te prinde va înflori vreodata un liliac cu ochi trişti, e semn că suferinţa nu te-a vândut şi tu exişti în sufletul meu.Numai că acum ştiu, când îţi aminteşti de mine, vrei să mă arunci, să mă schimbi ca pe o cămaşă pe care în urmă cu o oră, o îmbrăcase plecarea ta.Îţi respir plecarea ce pluteşte în aer. Corpul meu îmbracă vântul ce răsare-n urma ta pe semnul smuls în aer în mâini. Ne-ntâlnim de-acum în stropi de ploaie, în vise şi poate doar în ochi te voi cauta, prin oglinzi, răscolind apele. Din oglindă n-ai ştiut pleca. Lumina a îngheţat. Cealaltă mă privi scurt, surprinsă parcă, apoi zâmbi îngăduitor: "Ar trebui să te vezi în oglindă!". Nu am răspuns. Ce era asta? Să mă privesc în oglindă? Nu, azi voiam să dispară, obosisem să mă tot văd aşa, ca-ntr-o oglindă în viaţa lor, superioară şi arogantă, eu care mă îndoiam până şi de ceea ce spuneam de teamă să nu cad în derizoriu, să mă acopăr de penibil.
Lumina a murit. Noaptea şi-a pierdut iubirea în ultimul trandafir viu din parc. Cădea cortina peste vis şi nu ştiam cât mai aveam de aşteptat un actor înlăcrimat în iarna goală. Un vis, o viaţă, o moarte? Sufli în lucruri, le stingi şi aerul le devorează. Se terminase totul. Zâmbetul parcului era un triumf demult reţinut. Ai plecat...
Era târziu, trebuia să îmi aşez gândurile, când Cealaltă mă atinse, şoptind „ E dimineaţă, spuneai că nu vrei să pierzi Răsăritul!"