Posted by Adriana Romina | Posted in Scrieri | Posted on 04:26
O pasăre târzie te-a privit şi ţi-a reproşat plecarea.
Credeai că poţi să ascunzi în adâncimea ochiilor viaţa...
Era prea multa lumină pentru ca ochii tăi să o poată simţi.
Era prea mult întuneric pentru ca sufletul tău să îl poată vedea.
În oglinda ta, lumina şi întunericul dansau, lăsând urme care vor fi şterse vreodată?
Pe banca nemarginirii fără viaţă ai învăţat că zeul tău eşti tu, când toţi credeau în alţii, uitându-şi răsuflarea.
În chipul tău ai citit fiecare carte, ai atins fiecare privire, ai privit fiecare gust, ai auzit fiecare atingere şi ai mişcat fiecare auz.
Păstrai sclipirea florii ce după un minut murea.
Zburai când paşii tăi nu te purtau mai departe de fereastră.
Iubeai o lume şi cereai un univers.
Părul colora visul din spatele tău, iar ochii îl vedeau incolor.
De câte ori gustai trădarea şi trădai fără a gusta?
De câte ori visai uitarea şi uitai fără a visa?
De câte ori sângerai fără să te doară şi te durea fără să sângerezi?
De câte ori zburai cu tine şi erai tu fără să zbori?
De câte ori zâmbeai fără să te bucuri şi te bucurai fără să zâmbeşti?
De câte ori traiai mort şi mureai trăind?
Între două lumi, sufletul gol se scufundă în nesfârşitul singurătăţii...
Cerul conştiinţei se învarte în golul nemărginirii, îndurerând singurătatea.
De câte ori ai rămas singur în sufletul tău, însufleţind moartea?
Comments (0)
Trimiteți un comentariu